„Uneori au fost declarate eretice și neislamice unele convingeri și practici considerate a fi specifice comunității turco-tătare, deși ele își au rădăcini în tradiția islamică clasică, adesea uitată”

Alina Isac AlakAm cunoscut-o pe Alina grație mediului virtual. Mai bine zis am descoperit-o! Scrierile sale care la început mi-au trezit curiozitatea m-au determinat în scurt timp să o provoc la un dialog jurnalistic. Un interviu! A primit provocarea mea cu o deschidere la care recunosc că nu mă așteptam, dar care m-a bucurat. Aveam de-a face cu „o româncă cu sânge rusesc și german, nume evreiesc, căsătorită cu un arab”, așa cum se caracterizează chiar ea, o româncă ce a ales să se convertească la Islam și nu pentru că acest lucru ar fi fost o condiție sine qua non pentru o căsătorie fericită alături de un musulman înnăscut, ci pentru că așa a simțit ea.

Am finalizat interviul în trista zi de 13 noiembrie… seara avea să se petreacă, însă, nenorocirea de la Paris, atentatele afectând întreaga suflare… Pe contul său de Facebook, Alina Isac Alak a postat următoarele gânduri în miez de noapte: „Ce pot spune în ceas de noapte, româncă cu sânge rusesc și german, nume evreiesc, căsătorită cu un arab, scriind într-o cameră aranjată în stil chinezesc, ținând la sân un copil care încă nu are nici o încadrare și nici o condiționare, în liniște simultan vinovat savurată și amenințată, despre moartea altor oameni în alt colț de lume, uciși de alți oameni care-și arogă – și n-am nici o legitimitate să le neg – apartenența la religia aleasă de mine? Că nu aceasta e lumea pe care doresc să o las moștenire copilului meu, un clișeu care astăzi doare și vibrează. În rest am scris și am șters fraze prin care oricum simțeam că nu mai pot spune decât ceea ce deja am spus și s-a spus. Pur și simplu nu avem nevoie de cuvinte, ci de luciditate, solidaritate, conviețuire, cunoaștere, interacțiune umană și unitate. Mai puternică decât ideologia este prietenia. Răul care ne amenință e unul comun, nu este vorba de musulmani versus nemusulmani – astăzi 40 în Beirut, 44 în Bagdad, 129 în Franța și nu s-a terminat -, doar de oameni care și-au sufocat umanitatea versus oameni care nu s-au „în-nămolit” în etichete, concepte, forme și au încă în vedere binele pe care nici o religie și nici o ideologie nu-l poate anula. Un bine pe care dincolo de filosofie, dictate așa zis divine sau relativisme sofisticate îl poate recunoaște și un cațel. Nu și un extremist criminal, fie el religios sau nu. Momentele de criză, de trăire ale unor tragedii absurde sunt deschise în același timp revelațiilor umane de solidaritate și iubire și încă sper că acea cunoaștere de dincolo de cuvinte ne va ajuta să facem să (ne) fie bine…”

Vă invit să citiți în continuare interviul acordat publicației „Interetnica” de Alina Isac Alak, o tânără convertită la Islam, care vorbește răspicat și convingător despre valorile religiei pe care și-a ales-o, oferind o altă perspectivă asupra unui subiect devenit din ce în ce mai sensibil: Islamul!

Cum ați ajuns să cunoașteți religia islamică, să o aprofundați și, mai ales, să vă decideți să vă convertiți?

Prima incursiune în spațiul cultural islamic, mai relevantă, a fost în timpul facultății prin intermediul unor lecturi din sfera sufismului. În perioada aceea eram centrată pe aprofundarea doctrinelor budiste și m-a fascinat descoperirea că anumite principii și teze islamice rezonau surprinzător de frumos și interesant cu perspectiva budistă. Am păstrat un interes pur intelectual și ocazional față de islam, deși mă ispitea o cercetare comparativă mai riguroasă a celor două sisteme religioase, budismul și islamul. În urmă cu unsprezece ani, în contextul intensificării dezbaterilor publice despre islam în urma evenimentelor tragice de la 11 septembrie și, în plan personal, prin extinderea cercului de prieteni de religie musulmană, am citit Coranul altfel. Acea înțelegere intimă și recunoaștere asumată a Coranului ca unul dintre textele sacre ale omenirii care merită a fi studiat și luat în considerare reprezintă, probabil, ceea ce formal este desemnat prin convertire, cu mențiunea că  pentru mine convertirea nu a reprezentat niciodată o ruptură dramatică cu trecutul explorărilor religioase, ci pur și simplu o continuare, completare și confirmare a sa. Cred că experiența religioasă ține de domeniul inexprimabilului și al trăirii care antrenează un alt tip de conștiință sau luciditate; trecerea sa în plan discursiv inerent o limitează și, la un nivel mai grobian, creează nevoia de explicații, justificări, polemici despre superioritatea unei religii în raport cu alta. Dat fiind că pentru mine diversele religii – prin dogmele, simbolurile lor – reprezintă limbaje diferite de traducere a Inefabilului, nu am receptat convertirea la islam ca pe o trecere fulminantă de la „falsitate la adevărˮ, ci doar ca pe o redescoperire și reorganizare a unor înțelegeri deja avute și care de fapt au făcut posibilă și internalizarea conceptualizărilor specifice culturii religioase islamice. Fără cunoașterea creștinismului, a budismului, a hinduismului, probabil aș fi rămas opacă și față de bogăția spirituală a islamului, altfel spus, convertirea la islam a reprezentat o continuitate în înțelegerea personală a fenomenului religios, nu o substituire orgolioasă a unei religii cu altă religie.

Cum ați fost primită de comunitate? Cum a fost interpretat gestul dvs atât de familia soțului, cât și de a dumneavoastră? Este totuși o schimbare majoră…

Cu comunitatea musulmană din România – evident, cu o parte a sa – am intrat în contact la trei ani după convertire și a reprezentat o altă etapă de cunoaștere, inițial destul de neplăcut surprinzătoare, în sensul că atunci am început să înțeleg din interior și alte perspective islamice, anume care sunt practicile și interpretările salafite și neotradiționaliste și care sunt relațiile între diferitele grupuri de musulmani din România, diversitatea lor și a înțelegerilor lor. Fiind o comunitate mică și relativ închisă, comunitatea convertiților la islam din România se bucură de extinderea sa prin primirea unui nou membru, se creează o anumită solidaritate a dublului minoritar – în raport cu societatea nemusulmană și în raport cu minoritatea musulmană din care face parte. Desigur, atunci când există divergențe în înțelegerea islamului apar și conflicte, polemici, segregări, reorganizări în funcție de confesiune, de savanții preferați, mai nou chiar de preferințele politice etc. Eu am cunoscut islamul prin filtrul sunnismului prevalent în România, dar soțul meu este șiit, așadar am avut oportunitatea de a cunoaște ambele comunități și tristețea de a constata direct și personal cum se manifestă animozitățile și cât de puternice sunt prejudecățile sectare chiar și într-o țară – cel puțin geografic – îndepărtată de conflictele din Orientul Mijlociu, în special la nivelul comunităților de imigranți și convertiți din România. Familia soțului este din Iraq și au trăit într-o zonă în care, înainte de căderea lui Saddam, era rușinos să întrebi ce religie are vecinul tău, nu se făceau diferențe între sunniți, șiiți, creștini la nivelul relațiilor interpersonale. Soțul meu avea prieteni sunniți și creștini, își vizitau reciproc moscheile, intrau împreună în biserici de sărbători, credințele nu constituiau un motiv de dispută. Tind să cred astfel că familia sa ar fi fost la fel de deschisă față de mine și dacă eram creștină; faptul că eram o convertită sunnită a fost irelevant, nu m-au trecut printr-un ˮtest al credințeiˮ niciodată. Mama mea avea suficiente cunoștințe despre islam pentru a nu fi tulburată de noua centralitate a lecturilor și practicilor islamice în viața mea, însă a manifestat inițial o anumită reticență și dezaprobare când am ales să port hijab-ul, considerându-l inutil și inestetic. Restul familiei mele extinse cred că până acum a rămas la fel de decent și delicat contrariată de alegerea mea.

Sunteți dintre acele femei de religie islamică ce poartă hijab-ul. Este cunoscut, însă, faptul că în rândul comunității musulmane din România, mare parte din ea formată din etnici turci și tătari, acest lucru nu este specific. De unde credeți că vine această abordare diferită a acestui simbol vestimentar?

Hijab-ul, un concept de altfel mult mai complex, dar prin care desemnăm acum convențional doar acea eșarfă care acoperă gâtul și părul femeilor musulmane, a fost înțeles în mod divers de către savanții musulmani de-a lungul istoriei islamice. Deși este adevărat că în opinia majoritară se consideră că femeile musulmane ar trebui să își acopere întregul corp, cu excepția feței și a mâinilor, alți savanți au luat în considerare determinațiile culturale și sociale ale modestiei, obiceiul și funcționalitatea ca variabile relevante în stabilirea a ceea ce ar reprezenta hijab-ul într-o anumită societate și epocă. Astfel au existat chiar și în perioada premodernă învățați musulmani care au considerat că acoperirea părului și/sau a brațelor și gambelor nu este necesară. Aceste variații interpretative din jurisprudența tradițională islamică se pare că ne jenează astăzi și sunt prea puțin cunoscute sau discutate, dar neacoperirea părului, specifică femeilor din comunitatea turco-tătară, nu reprezintă în sine, din această perspectivă, o violare a principiului hijab-ului – modestiei, nici măcar în transpunerea sa vestimentară. Mesajul coranic a fost unul general, eminamente moral, al cultivării modestiei și valorizării femeilor ca ființe umane depline al căror trup nu poate fi instrumentalizat și comercializat; evident, nu este obligatoriu, nici dezirabil să rămânem cantonați la înțelegerea și „întrupareaˮ culturală specifică Arabiei secolului al VII-lea a acestor valori.  Obiectivele, valorile rămân aceleași, însă forma de exprimare și manifestare a lor poate varia în funcție de evoluția societății și a cunoașterii umane; cu sau fără o eșarfă pe cap, femeile musulmane au capacitatea de a defini singure ce reprezintă aceste deziderate pentru ele însele. Învățații din perioada constituirii jurisprudenței islamice au abordat adesea mult mai complex și nuanțat această problemă a hijab-ului decât reușesc mulți savanți musulmani din contemporaneitate. O explicație constă în diseminarea insidioasă și intensă, mai ales în ultimele decenii, a abordării literaliste salafite; îmbrăcămintea musulmanelor a devenit testul suprem al pietății lor, iar obsesia protejării – citește controlării – sexualității femeii unica valoare pe care aceasta o posedă. Paradoxal sau, în fapt, inevitabil, deși societatea occidentală este vehement și superior condamnată pentru consumerismul și sexualizarea excesivă a femeilor, prin această formalizare găunoasă a înțelegerii hijab-ului în cadrul anumitor comunități musulmane, femeile continuă să fie reificate, dar posesorul lor, în loc de a fi unul virtual colectiv, este redus la persoana soțului.

Raportat strict la alegerile mele personale, nu am intenționat niciodată să port hijab atunci când am devenit musulmană. Cu toate acestea, în urma unui experiment ludic – am dorit să observ cum mă simt purtând hijab în public – am descoperit că hijab-ul poate deveni un instrument de manifestare și reafirmare a autonomiei și libertății personale și un refuz explicit al reificării trupului femeii. Desigur, semnificațiile pe care le poate avea hijab-ul depind de fiecare femeie care îl poartă și de circumstanțele sale specifice; eu am avut privilegiul de a trăi într-un context social în care am putut decide asupra credințelor și convingerilor mele. Indubitabil este însă că același hijab poate deveni o modalitate de manipulare religioasă, de oprimare dură și control patriarhal al vieții femeilor dacă acestora le este anihilată autodeterminarea și libertatea, inclusiv libertatea de a alege cum anume doresc să administreze expunerea propriului trup. Nu cred în interpretările teologice majoritare care le impun femeilor ca obligație religioasă acoperirea părului, cred pur și simplu că modestia se exprimă variat în funcție de percepțiile culturale locale, iar acum prefer să port o variantă mai relaxată, „îndoielnicăˮ a hijab-ului, dezavuată de interpretările islamice dominante, ca o mini-revoltă personală față de aceste presiuni și condiționări, mai mult sau mai puțin manifeste, la care sunt supuse femeile musulmane învățate astăzi că valoarea lor e direct proporțională cu cantitatea de material care le înfășoară trupul. Pe scurt, nu vreau să renunț complet la un mod de acoperire mai semnificativ al trupului pentru că, strict pentru mine personal, genul acesta de vestimentație reprezintă o manifestare de „putereˮ și autodeterminare, de punere între paranteze a trupului în spațiul public, dar nu doresc nici să mă conformez normelor islamice dominante, deoarece nu împărtășesc supozițiile și viziunea asupra femeilor care însoțesc acele prescripții.

Există o diferență între femeile musulmane din comunitatea tradițională și cele asemeni dumneavoastră, convertite la Islam?

Cred că nu putem să abordăm în mod esențialist și omogen cele două comunități, deși putem decela anumite determinații specifice. Există femei din comunitatea turcă și tătară care, relativ recent, asumându-și alte interpretări islamice, s-au distanțat de tendințele dominante ale islamului practicat de atâtea secole în Dobrogea. Femeile convertite, iarăși, în funcție de sursa cunoașterii lor islamice, de savanții și școlile de gândire la care se raportează, pot împărtăși opinii diverse și se pot angrena în practici islamice care prezintă diferite variații. Dar în general, da, comunitatea musulmană tradițională din România a împletit determinațiile etnice turcice și tătare manifestate prin tradiții și obiceiuri locale cu o formă bine adaptată spațiului multicultural dobrogean a sunnismului hanefit. De aceea nu au existat probleme de integrare în societatea nemusulmană extinsă, nici tensiuni în interrelaționarea cu persoanele care nu împărtășesc aceeași convingere religioasă. În cadrul comunității femeilor convertite întâlnim o diversitate semnificativă de convingeri asumate în virtutea raportării la alte variante de înțelegere a islamului. Femeile convertite, în general, au acces la informații despre islam prin limba engleză sau română, or majoritatea materialelor de popularizare a religiei islamice aparțin interpretărilor neotradiționaliste și salafite, mai rar celor sufite. Femeile românce convertite care trăiesc în Orientul Mijlociu sau în alte zone din spațiul oriental vor intra inerent în contact cu viziunile islamice locale pe care le vor aborda în mod critic, le vor ignora sau le vor internaliza fidel, sunt diferite posibilități. Pentru a evita însă unele influențe mai indezirabile, de altfel marginale, care pot facilita construirea unei identități religioase musulmane dominate de o anumită intoleranță și ostilitate în relație cu alteritatea, aici nemusulmanii, este nevoie de oferirea unor surse alternative de cunoaștere islamică, în limba română, și la un nivel suficient de detaliat și complex pentru a capta interesul celor avizi de a-și aprofunda noua religie. Nu prea avem, din păcate, astfel de cărți sau materiale de informare serioase pentru noii musulmani români.

Muftiul Muurat Iusuf vorbea într-un interviu acordat publicației „Interetnica” despre un Islam tradițional aici, în România. Tot el a mai declarat că există o diferență de interpretare a Islamului în rândul suniților din România. Ce fel de Islam ați îmbrățișat dvs? Ați resimțit vreodată această diferență de interpretare a Islamului în rândul comunității din România?

Da, inevitabil, dat fiind că există multe variații în înțelegerea islamului la nivel global, acestea se manifestă chiar și la nivelul comunităților din România, cea mai frapantă și vizibilă fiind aceea desemnată de Muftiul Iusuf Muurat: hanefismul autohton versus „islamul universalˮ promovat în cadrul anumitor comunități de imigranți și convertiți. Dacă în comunitatea turcă și tătară tradiția islamică a fost infuzată de o serie de elemente etnice specifice, simbolice, iar raportarea la propria opțiune religioasă a fost una mai discretă, rezervată spațiului privat, noul discurs importat în general din spațiul arab și-a făcut loc în peisajul ideologic islamic românesc contestând și criticând construcțiile islamice locale, arogându-și monopolul asupra islamului „autenticˮ, mai pur și mai corect.  Au fost puse în discuție, uneori chiar declarate eretice și neislamice unele convingeri și practici considerate a fi specifice comunității turco-tătare – deși ele își au rădăcini în tradiția islamică clasică, adesea uitată – și a fost propus un ortopraxis islamic mai rigid, calchiat după prescripțiile neotradiționalismului dezvoltat la jumătatea secolului trecut. Nu e de mirare că rivalitățile doctrinare s-au transformat în tensiuni deschise. Pe de altă parte, ceea ce se petrece acum în România nu reprezintă un caz unic, ci doar o reiterare a unor conflicte ideologice prezente și în alte țări balcanice.

În ceea ce mă privește, așa cum am amintit, inițial am cunoscut islamul prin filtrul sufit de înțelegere și aceasta a rămas dominanta care mă reprezintă. Ulterior am cunoscut comunitățile de imigranți și convertiți și m-am familiarizat, nu fără a trece printr-o perioadă de revolte, consternare și „necredințăˮ, cu argumentațiile și practicile salafite și neotradiționaliste sunnite. În același timp, lucrând la teza de doctorat și aprofundând interpretările liberale și progresiste islamice, mi-am recăpătat entuziasmul și încrederea că au existat și există citiri fascinant de frumoase, umaniste și relevante contemporan ale Coranului; acesta este spațiul ideologic în care simt că pot fi în libertate eu însămi, ca musulmană și om. Așadar, raportat la aqidah, setul de credințe fundamentale, prefer viziunea mistică, sufită – și prin această situare nici divergențele dintre sunnism și șiism nu mai sunt tratate cu atâta dramatism, iar referitor la sistemele islamice de jurisprudență sper într-o reformare cât mai apropiată care să ia în considerare sugestiile și criticile progresiste actuale.

Criza refugiaților este subiectul cel mai dezbătut în spațiul media în prezent. Ce este în spatele acestui exod? Putem vorbi despre o mișcare organizată sau pur și simplu hazardul unui popor greu încercat de conflicte armate este cauza?

Nu cred că avem deocamdată suficiente date valide pentru a cunoaște toate cauzele și a explica detaliat interacțiunile și dinamica socială și politică prin care a fost generată situația prezentă, însă eu personal nu cred în teorii ale conspirației. Cert este că, pentru a păstra valorile care au transformat spațiul european în ceea ce este actualmente, un teritoriu în care respectarea demnității și respectarea libertății oamenilor sunt cel puțin norme fondatoare, dacă nu realități sociale extinse, ar trebui să primim și să tratăm refugiații cu același umanism care ne-a inspirat și până acum. Desigur, aceasta nu înseamnă că nu se impune un nivel de control riguros la granițe și formularea unor legi dure pentru a preveni și pedepsi orice activitate subversivă care afectează ordinea democratică a țării gazdă.

Nu de puține ori s-a semnalat faptul că cei mai mulți dintre refugiați sunt bărbați, femeile și copiii rămânând acasă, și asta în condițiile în care în caz de conflict primele evacuate sunt persoanele vulnerabile, respectiv femeile și copiii. Cum comentați această situație? Cum se împacă ea cu preceptele religiei islamice care are un respect deosebit pentru femeie?

Cred că ar trebui să așteptăm statisticile referitoare la noii refugiați și apoi să încercăm să facem o analiză relevantă pornind de la dimensiunea de gen. Dar, dacă ne raportăm la modelul profetului Muhammad, atunci când musulmanii au decis să emigreze la Medina, comunitatea s-a asigurat întâi ca femeile, copiii și bătrânii să ajungă în siguranță. Există o serie de versete coranice foarte impresionante privind deschiderea soteriologică egală și egalitatea metafizică, ontologică, morală dintre femei și bărbați. Relatările profetice aflate în consonanță cu mesajul etic al Coranului – precizez aceasta întrucât întâlnim o varietate largă de hadith-uri, parte dintre ele reflectând mai degrabă mentalitățile și supozițiile cu care inerent operau savanții în perioada medievală, nu neapărat convingerile și atitudinile reale ale Profetului; hadith-urile au fost cel mai rapid alterate în procesul legitimării unor idei care se doreau a fi impuse comunității musulmane ‒ exprimă prin diverse injuncții și sfaturi același respect, stupefiant în epocă, față de femei. Un hadith care îmi place foarte mult pentru că atenționează practic asupra unui aspect astăzi sistematic ignorat cel puțin în cadrul anumitor comunități musulmane, anume asupra rolului interpretului în „citireaˮ unei situații sau, aici, a valorii unei persoane ‒ este următorul: „Doar un om plin de noblețe tratează femeile într-o manieră onorabilă și doar un om josnic le tratează cu lipsă de respect.“ Desigur, existența unor norme islamice foarte emancipatoare nu a împiedicat niciodată sufocarea lor prin invocarea altor resurse textuale mai ambigue sau scoase din context și nici nu a asigurat transpunerea lor automată în practică de către musulmani. Discrepanța dintre teoretizare, fundamentarea unei ideologii și implementarea sa concretă e la fel de valabilă în islam ca și în orice alt sistem de idei, cu atât mai mult în cazul religiilor.

Cum credeți că este reflectată criza refugiaților în presă? Care este rolul și care este scopul mass-media în această speță?

Există relatări echidistante, echilibrate, însă am remarcat și multe discursuri care activează un mod stereotip de a trata musulmanii și islamul, discursuri care nu sunt atât de inofensive, ci creează și întrețin ură. Unii jurnaliști au operat cu construcții monolitice care nu pot surprinde natura complexă și diversă a realităților din cadrul societăților musulmane sau situația aparte a comunităților musulmanilor cu identități multiple ‒ occidentali prin cultură și musulmani prin religie ‒ și nici variaţiile existente în credinţele şi practicile musulmanilor aflaţi în diferite contexte sociopolitice. Astfel a fost facilitată întreținerea atașării nediscriminative a stereotipurilor negative tuturor musulmanilor: musulmanii sunt asociați în mod colectiv cu terorismul, extremismul, crima, sunt considerați periculoși, primitivi, inferiori, iar cei care emit opinii anti-extremiste sunt suspectați de disimulare. Evident, aici ne confruntăm cu fenomenul extremismului cumulativ, cu un cerc vicios întreținut de ambele părți: după fiecare atac al grupărilor militante islamiste se intensifică atacurile asupra musulmanilor sau a moscheilor, discursurile instigatoare la ură proliferează, ca reacție comunitățile de musulmani se radicalizează, iar partidele de extremă dreapta beneficiază de un nou material propagandistic, asemenea și grupările extremiste islamice care vor manipula informațiile pentru a recruta noi adepți. Ideal ar fi ca în mass media să fie permanent făcute distincții nuanțate atunci când sunt abordate situații atât de complexe și delicate și să fie încurajate vocile musulmanilor ‒ n-aș spune moderați, ci ‒ pur și simplu normali, majoritari, care pot contracara din interiorul comunității tendințele extremiste.

Încă mai curge cerneală și la noi pe un subiect important: moscheea de la București. Ce credeți că a generat toate discuțiile în contradictoriu pe această temă?

Cred că a fost un exemplu de comunicare deficitară și inerentă receptare distorsionată într-un context socio-politic internațional deja inflamat. Există și au fost construite și alte moschei în România de-a lungul timpului fără a fi antrenat astfel de reacții virulente, problema nu a fost moscheea în sine ‒ deși dimensiunile vehiculate inițial au speriat și nu s-ar fi justificat, ci avalanșa de asocieri simbolice negative generată prin purtarea discuției într-un moment în care temeri legate de invazia musulmană, a conspirației dominării și cuceririi Europei de către musulmani sunt alimentate frecvent și intens. A fost o panică fundamentată de supoziții. Am înțeles, printre alte explicații ‒ sper că în mod adecvat ‒ că prin construirea acestei moschei s-a intenționat o extindere a controlului Muftiatului asupra comunităților de imigranți și convertiți din București, date fiind discuțiile despre importarea unor perspective islamice incompatibile cu spațiul românesc. Personal cred că, deși teoretic există un număr suficient de musulmani în București pentru a transforma în necesitate existența unei moschei de dimensiuni mai generoase ‒ desigur, nu inutil și ostentativ exhibate ‒, eterogenitatea, dezbinarea și rivalitățile doctrinare manifestate în cadrul comunităților de musulmani din București și din România nu vor fi rezolvate prin simpla apariție a unui nou lăcaș de cult. Cred că, din păcate, noua moschee va rămâne destul de goală, iar musulmanii vor continua să frecventeze aceleași moschei improvizate care le permit asocierea în funcție de criteriile sectare, naționale, lingvistice, etnice sau chiar politice care au funcționat ca factor de delimitare și până acum.

Tema tezei dvs. de doctorat a fost „Statutul femeii în Islam. Perspective actuale”. Ce ați urmărit cu această lucrare?

În România încă nu a fost publicată nici o carte a unui autor musulman progresist, deși există o explozie de scrieri de specialitate în celelalte țări occidentale. Singurul autor musulman progresist care a ținut prelegeri în România, Abdulaziz Sachedina, a fost invitat să participe la diferite evenimente organizate de Muftiat și totuși prezența sa a fost insuficient mediatizată în spațiul cultural românesc. Eu însămi am aflat de venirea sa la două luni după eveniment. Prin lucrarea de doctorat mi-am propus să compensez vidul informațional existent și să ofer o analiză comparativă critică a perspectivelor novatoare foarte actuale promovate de interpretările islamice progresiste, evidențiind contribuțiile majore aduse în cadrul jurisprudenței și exegezei islamice prin raportare la tradiția interpretativă premodernă. Personal cred că probabil cel mai nuanțat și complex discurs islamic contemporan, capabil de a media în mod eficient dialogul dintre două culturi aparent atât de diferite ‒ cea islamică și cea convențional numită occidentală ‒, este asumat de către intelectualii musulmani progresiști. Două capitole din lucrarea mea de doctorat, concentrate în mod special asupra modului în care a fost construit statutul femeilor musulmane în cadrul exegezelor islamice premoderne însoțite de criticile contemporane progresiste aferente, vor fi publicate sub forma unei cărți la editura Polirom, colecția Studii de Gen, la începutul anului viitor.

Citeste si...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *