- Interviu cu Silvana Rachieru, director interminar al Centrului de Studii Turce – Universitatea din București
Silvana Rachieru este, în prezent, director interimar al Centrului de Studii Turce din cadrul Facultății de Istorie de la Universitatea București. Cariera sa în domeniul istoriei s-a concentrat, încă de la început, pe studiul Imperiului Otoman și al relațiilor româno – otomane.
A absolvit Facultatea de Istorie din cadrul Universității București, lucrarea sa de licență având ca temă „Reprezentanța diplomatică a Franței în Imperiul Otoman 1795 – 1818”. A fost apoi masterandă a Universității Central – Europene din Budapesta, tema lucrării și de această dată fiind, de asemenea, legată de Imperiul Otoman: „From Religious Minorities to National Minorities: the Millet System in the 19th Century Ottoman Empire”. În anul 2010 obține titlul de doctor în istorie, la Universitatea București, cu lucrarea „Relații româno – otomane (1878 – 1908)”.
Ampla activitate științifică derulată în acest domeniu a recomandat-o pentru ocuparea unor posturi importante în domeniul diplomației și al managementului cultural. Astfel, în perioada 2006 – 2015, și-a desfășurat activitatea în cadrul Institutului Cultural Român „Dimitrie Cantemir” Istanbul, unde a fost coordonator de proiecte (2006 – 2007), director adjunct (2007 – 2010), director ad interim (ianuarie – martie 2011) și director cu rang diplomatic de ministru consilier (2011 – 2015).
Din postura actuală își dorește să ofere „studenților și iubitorilor civilizației și istoriei turce un loc de întâlnire” la Centrul de Studii Turce, revigorând astfel activitatea acestuia și readucând în preferințele studenților teme ce țin de acest domeniu de cercetare.
Despre activitatea centrului, despre rolul și importanța relațiilor româno – otomane / româno – turce, dar și despre proiectele sale, Silvana Rachieru a avut amabilitatea să ne vorbească în cadrul interviului următor:
Ce este Centrul de Studii Turce din cadrul Universității din București? În ce constă activitatea acestuia?
Centrul de Studii Turce (CST) este unul dintre centrele de cercetare de tradiţie din spaţiul academic românesc, intrat recent în al treilea deceniu de viaţă la Facultatea de istorie a Universităţii din Bucureşti. Pe 26 iunie 1985, la iniţiativa turcologului Mihai Maxim s-au pus bazele Laboratorului de Studii Otomane, transformat în 1993 în Centrul de Studii Turco-Otomane şi din 2003 în Centrul de Studii Turce. CST organizează evenimente ştiinţifice dedicate istoriei, culturii şi civilizaţiei otomane şi turce. Deţine o bibliotecă proprie de specialitate şi găzduieşte cursuri şi seminarii pentru studenţi la nivel de licenţă, masterat şi doctorat.
De la preluarea conducerii acestui centru, care sunt prioritățile pe care vi le-ați stabilit și în ce proiecte s-au concretizat până acum?
Aș numi-o mai degrabă o preluare de ștafetă, din dorința de a răspunde interesului crescut pe care l-am observat față de acest domeniu al istoriei. La revenirea în facultate în 2015, după 9 ani petrecuți la Institutul Cultural Român la Istanbul, am simțit nevoia ca în calitate de secretar științific al CST să revitalizez activitatea acestuia și să ofer studenților și iubitorilor civilizației și istoriei turce un loc de întâlnire. Primul proiect a fost renovarea și modernizarea CST, proiect pentru care am găsit sprijin și finanțare la Ambasada Turciei și Agenția de Cooperare și Coordonare Turcă TIKA. Astfel, anul universitar 2015-2016 a fost marcat de lucrările de reabilitare care în final au creat un mic colț de atmosferă otomană în Facultatea de Istorie. Sediul nostru se află la parterul facultății, în Holul de Marmură, sala 8 și a fost tăiată oficial panglica de inaugurare pe 20 octombrie a.c. După tăierea panglicii am preluat și funcția de director interimar al CST, pentru a continua procesul de reorganizare. Până în luna august a acestui an director CST a fost fondatorul său, regretatul profesor Mihai Maxim. Totuși, prioritatea principală a fost atragerea studenților către acest domeniu de cercetare, deloc ușor de abordat, dat fiind faptul că necesită și cunoștințe de limbă și paleografie otomană dar și de turcă modernă. Iată că pentru anul 2018 se anunță în jur de 10 lucrări de licență pe diverse subiecte de istorie otomană și numărul studenților înscriși la cursurile de specialitate a crescut. Sigur, este un proiect pe termen lung, care necesită multă răbdare și dăruire. Un sprijin în acest sens l-am primit din partea Centrului Cultural Turc Yunus Emre București care oferă un curs facultativ gratuit de limba turcă studenților Facultății de Istorie, organizat săptâmânal la sediul CST.
Din perspectiva cercetătorului, ce definiție i se potrivește mai bine comunității turce din România: cea de minoritate națională sau cea de comunitate istorică?
Ca istoric, înclin spre definiția de comunitate istorică, care oferă o adâncă înțelegere a unei conviețuiri comune. Sigur, în termeni strict constituționali vorbim de minoritate națională. Într-un final cred ca cel mai important este să înțelegem rolul și locul acestei comunități în dezvoltarea României în ultimii 100 de ani.
La nivelul statului român, tătarii constituie o comunitate separată de turci, recunoscuți oficial și ei ca minoritate națională. Ce loc ocupă ei în activitățile de cercetare susținute de Centrul de Studii Turce din cadrul Universității București?
Activitățile de cercetare nu sunt organizate după un clasament al importanței. Reamintesc că principalul subiect de cercetare este istoria și civilizația otomană și în același timp moștenirea otomană în România, astfel încât din această perspectivă ambele comunități sunt la fel de importante în înțelegerea istoriei relațiilor româno-otomane.
Ce proiecte derulează centrul care să vizeze comunitățile de turci și de tătari din România?
Centrul nu derulează proiecte speciale pentru comunitățile de turci și tătari, ci, mai corect, despre aceste comunități, prin cercetarea istorică pe care o promovează și prin evenimentele care sunt deschise tuturor iubitorilor istoriei și civilizației otomane și turce.
Din punctul de vedere al cercetătorului, cum vedeți cele două comunități în prezent, atât comparativ cu situația lor din perioada de dinainte de 1989, cât și comparativ cu statutul altor comunități de turci și de tătari stabilite în alte țări?
Este o intrebare pentru al cărei răspuns ar trebui să mai treacă timp, ca istoric am nevoie de o perspectivă mai lungă temporală ca să pot trage niște concluzii.
Centrul de Studii Turce a anunțat la începutul anului 2016 organizarea unor întâlniri lunare și a unor ateliere de lucru. Ce ne puteți spune despre aceste activități? Cine poate participa la ele și în ce măsură au trezit ele interesul membrilor comunității, al cercetătorilor români, dar și străini?
Întâlnirile Centrului de Studii Turce, care au ajuns la numărul 16, sunt prelegeri lunare la care sunt discutate diferite aspecte ale istoriei și civilizației turce și otomane. Invităm atât istorici cât și filologi, muzicologi, sociologi, specialiști în relații internaționale sau istorici de artă pentru a oferi o perspectivă interdisciplinară acestor subiecte. Pe de altă parte, Atelierul Istoricilor este un grup de lucru în care masteranzi, doctoranzi și specialiști își prezintă cele mai recente proiecte de cercetare. Il coordonez împreună cu dr. Bogdan Popa, cercetător la Institutul de Istorie „Nicolale Iorga” și s-a născut din dorința de comunicare între istorici. Accesul la cele două tipuri de evenimente este liber, dar sigur, Atelierele necesită un public de specialitate, dată fiind natura lor de dezbatere a cercetării. Spre bucuria mea ambele evenimente au fost foarte bine receptate și audiența este variantă, de la studenți până la specialiști sau simpli iubitori ai istoriei.
Evenimentul toamnei la CST a fost însă organizarea primei conferințe internaționale, după 11 ani de pauză, cu titlul: Arheologia otomană în România. Realități, provocări, perspective (20-21 octombrie). Conferința a constat în prezentarea celor mai importante proiecte de cercetare din România în arheologia otomană din fostele teritorii ale Imperiului otoman (Timișoara, Oradea, Dobrogea), dar și a exemplului colaborării turco-maghiare în cazul „mormântului pierdut” al lui Suleyman Kanuni și a experienței specialiștilor turci prin săpăturile referitoare la primul secol de istorie otomană. Evenimentul organizat în parteneriat cu TIKA – Agenția de Cooperare și Colaborare Turcă și Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” București a reunit 20 de specialiști din universitățile și muzeele de profil din România și Turcia care au dezbătut problemele cu care se confruntă domeniul arheologiei otomane. Evenimentul s-a încheiat cu o masă rotundă cu tema „Patrimoniul otoman din România – între uitare și cercetare”, dezbatere care a tras un semnal de alarmă asupra situației existente în prezent și a modului în care moștenirea istorică otomană este asumată și valorificată de către autoritățile locale. Evenimentul s-a bucurat de prezența reprezentanților Rectoratului Universității București, ai Ministerului Culturii, Ambasadei Turciei, Centrului Cultural Turc Yunus Emre, ai mediului de afaceri turc, uniunilor turce și tătare, și bineînțeles a studenților și specialiștilor. Sperăm ca la ediția a doua a conferinței să avem pe masă, publicat, volumul primei ediții.
Timp de nouă ani v-ați desfășurat activitatea în cadrul Institutului Cultural Român „Dimitrie Cantemir” de la Istanbul, fiind chiar director al acestei prestigioase instituții. Care este rolul culturii în dezvoltarea relațiilor dintre România și Turcia?
Cultura este o punte de legătură extrem de valoroasă în relația dintre cele două state. Deviza sub care ICR Istanbul și-a desfășurat activitatea, cât timp am condus acest institut, a fost „Vă aducem România în culori, sunete și cuvinte!”. Am organizat astfel sute de evenimente și am oferit o părticică din cultura română către zeci de mii de persoane care au fost alături de noi. Cultura facilitează dialogul, există multe elemente comune pe care publicul turc le identifica în diversele evenimente organizate și este un instrument care depășește orice fel de bariere ligvistice, punând frumosul pe primul plan. Am organizat evenimente nu numai în Istanbul, la final de mandat totalizând 30 de orașe turcești în care desfășurasem măcar un eveniment. Așadar, 30 de punți care consolidează relațiile dintre România și Turcia.
